Am trecut cu bine peste un hop.Am mers la casa parinteasca si dupa aproape 38 de ani,am gasit-o goala,rece si neprimitoare.Cum ninsese destul de mult ,zapada iti da un sentiment de singuratate ce se adauga la multe altele.Am noroc cu verisoarele care ma ajuta si care mi-au usurat un pic suferinta cu o partie facuta de-a lungul curtii de unul dintre barbati.Nu aveti cum sa intelegeti cat de mult m-a ajutat asta.Am simtit ca mai e cineva prin preajma.Dupa ce am terminat cu traditia de pomenire si impartire,mi-am luat niste amintiri.Pe primul plan au fost fotografiile lor,apoi papusile mele si ale Simonei pastrate cu strasnicie de mama.Nu se atingea nici un copil de ele.Am facut cateva fotografii care sa-mi aminteasca atat de interior cat si de exterior si eram uimita cat de putin stiam de cele uzuale pe care ar fi trebuit sa le stiu.Credeam ca vor trai o vesnicie si cand mai vroiau sa-mi spuna cate unele ce le considerau ei importante ,eu luam totul in gluma.Pusa in fata faptului implinit mi-am dat seama ca au avut dreptate,dar prea tarziu.M-a surprins ticaitul ceasurilor care dupa o luna masura timpul,oare pentru cine?Pentru noi cred ca ei nu mai sunt.In cateva minute mi-am dat seama ca tot ce mi se parea invechit,cum ar fi tablourile din pereti,perdele si perdelute,carpete,macaturi erau ca o emblema a trecutului,care va disparea odata cu ei.Pot sa scriu o nuvela mare daca as trata cate ceva din indeletnicirile ,deprinderile si modul lor de viata.Imi lipsesc glumele,cantecele,bancurile,povestioarele,pe care le consideram fara sare si piper,planurile lor de viitor,care anual se repetau si multe,multe altele.De ce trebuie sa nu mai fie ca sa apreciem asta?Este un carusel al vietii.La randul nostru vom fi acceptati si vom fi regretati cand n-om mai fi.
